Testul de performanță de conducere implică introducerea unui eșantion de șurub de blocare cu auto{0}}filetare într-o placă de testare până când un filet complet a trecut complet prin placă, fără ca șurubul să se rupă sau să fie deteriorat.
Testul de rezistență la torsiune implică strângerea tijei unui eșantion de șurub cu blocare auto-filetante într-un dispozitiv de fixare-motrice despicat-sau un dispozitiv similar-care este filetat pentru a se potrivi cu filetul șurubului. Un dispozitiv de măsurare-cuplului calibrat este apoi utilizat pentru a aplica un cuplu șurubului până când acesta se rupe; această fractură nu trebuie să apară în secțiunea prinsă, filetată.
Se efectuează un test de tracțiune pe eșantionul șurubului pentru a verifica sarcina minimă de întindere a acestuia. Fractura ar trebui să apară în interiorul tijei sau în lungimea filetată neangajată a șurubului, mai degrabă decât la joncțiunea dintre cap și tijă. Înainte de rupere, eșantionul trebuie să fie capabil să suporte sarcina minimă de întindere specificată pentru clasa de performanță corespunzătoare.
Fragilarea prin hidrogen este o problemă critică care necesită o atenție strictă în timpul proceselor de tratare a suprafeței pentru șuruburile de blocare cu auto{0}}filetare. În timpul etapei de decapare acidă-în care șuruburile sunt agitate în acid clorhidric diluat-cantitatea de hidrogen absorbită de oțel crește liniar cu rădăcina pătrată a timpului până când atinge un punct de saturație. În plus, în timpul proceselor de galvanizare și fosfatare (inclusiv degresare electrolitică), dacă randamentul curentului catodic scade sub 100%, se generează o cantitate semnificativă de atomi de hidrogen; acești atomi se adsorb pe suprafața șurubului, ducând la pătrunderea hidrogenului și făcând oțelul fragil datorită absorbției hidrogenului.
Timpul recomandat de reducere a fragilizării prin hidrogen (coacere) pentru șuruburile de blocare cu auto{0}}filetare este de 6 până la 8 ore, cu intervale de temperatură setate de obicei la 160–200 de grade pentru piesele fosfatate și 200–240 de grade pentru piesele galvanizate. Cu toate acestea, în producția reală, durata specifică de coacere trebuie determinată pe baza unei multitudini de variabile de fabricație, inclusiv duritatea miezului, rugozitatea suprafeței, durata de placare, grosimea acoperirii, timpul de decapare și concentrația de acid. În mod ideal, acest tratament de eliberare a hidrogenului ar trebui efectuat imediat după galvanizare și înainte de orice tratament ulterior de pasivare.
